Evaluativ/descriptiv - o problema deschisa

  

1. Contururi

 

In teoria utilitarista se pare ca 'bun' este o categorie care doar se aplica fericirii, discutia principala fiind axata pe termenul de 'fericire', pentru ca fericirea (proces psihic) este scopul cercetarii eticii in viziunea utilitarista, iar nu binele (care este un concept stabilit prin conventie, deci printr-un proces exterior psihismului individului determinat)^[1]. Remarc, datorita acestui raport poate surprinzator in cadrul unei teorii etice - acordarea unei mai mari importante descriptivului decat evaluativului -, o tensiune speciala intre valoric (adica conventia conceptuala) si descriptiv (procesul psihic). Lucrurile se complica si mai mult prin intuitia subsidiara ce emana din formularile lui Mill, cum ca trateaza, incomod,  ca foarte importanta ceea ce as numi 'valoarea placerilor' (acest termen, compus dintr-o particula evaluativa si una descriptiva, il consider cel putin 'neutru' din ambele puncte de vedere, respectiv evaluativ si descriptiv;).

S-ar putea argumenta ca aceste lucruri par a nu avea relevanta pentru discutia etica, parand a tine de domeniul psihologic^[2]; eu insa subscriu ideii ca exista anumite criterii necesare in evaluarea morala, pe care, daca le eludezi, risti sa parasesti discutia etica si sa esuezi, eventual, intr-o discutie cu aspect de misticism fundamentalist camuflat; aceste criterii necesare sunt cele care atrag atentia celor implicati intr-o dezbatere de aceasta natura ca discuta nu despre entitati abstracte, ci despre fiinte care reclama anumite conditii pentru a putea exista, in primul rand, si pentru a putea acorda atentie domeniului moralului, in al doilea rand.  Buna stare a fiintelor umane este o astfel de conditie^[3] (daca nu cea mai importanta, cel putin cea elementara); iar daca morala nu ar servi decat pentru cunoastere^[4], atunci ar trebui sa descoperim ce este important pentru uman, fara sa venim cu nici o prejudecata valorica - si descoperim atunci nevoia primara, psihologica; iar daca etica este o arta sociala, atunci este normal sa ne aplecam asupra naturii sale psihologice, deoarece psihicul este locul in care se petrece etica.

Date fiind toate aceste lucruri, regasibile la nivelul teoriei utilitariste expuse de J. S. Mill, cred ca structura pe care isi construieste etica este reprezentabila prin intermediul schemei urmatoare, fiecare dintre notiunile care urmeaza fiind o sub-clasa a celei de dinaintea sa: ceva => oportunul (psihologic) => moralitatea => justitia =>  legislatia. Concluzia pe care o trag este ca termenii evaluativi apar din cei descriptivi, dintr-o necesitate de simplificare a procesului prin care fiintele umane^[5] incearca sa-si asigure buna stare^[6], teoria expusa in 'Utilitarismul' constituindu-se intr-o pledoarie pentru acest punct de vedere. Ramane insa neelucidat termenul in functie de care se explica toate celelalte procese sau notiuni; pentru ca nici alte puncte de vedere nu m-au convins ca au reusit sa rezolve aceasta problema, am denumit-o 'argumentul indecis', evitand sa ma pronunt clar in privinta caracterului si a cauzelor sale, insa banuind ca este reziduul moralei care este inlocuita de noua morala.

 

2. Valori utilitariste

 

Kantian, Mill crede ca nu trebuie faptuite actiuni care apartin unei clase de actiuni care, practicate in general, sunt daunatoare, derogarile trebuind sa fie bine definite, limitate, permise numai in vederea interesului general^[7]. Aceste derogari exceptionale sunt hibele oricarui sistem moral, pentru ca acestea pot fi folosite in sens  negativ, pentru legitimare ca morale a unor fapte imorale ("amagirea propriei constiinte"). Pe de alta parte insa, aceasta exceptie de la regula indreptata numai in folosul comunitatii nu trebuie sa duca la ignorarea sau minimalizarea individului; ci trebuie ca individul sa aiba constiinta faptului ca fapta sa particulara contribuie intr-un fel la binele general^[8]. Mill afirma ca nu trebuie sa confundam "regula de actiune cu motivul actiunii"^[9], pentru ca cel ce se conduce dupa doctrina celei mai mari fericiri a cat mai multora nu o face dezinteresat, ci manat de motive (strict personale) diferite, care nu sunt condamnate de aceasta morala. Motivul nu influenteaza moralitatea actului, ci doar valoarea agentului. Una este "intentia" (adica ceea ce intentioneaza agentul sa faca) si alta este motivul (adica sentimentul care il mana sa faca acel lucru)^[10]. Indivizii nu trebuie sa inteleaga ca e necesar sa actioneze intru binele tuturor ci trebuie sa vizeze "cercul persoanelor particulare avute in vedere"^[11] (avute in vedere - adica cunoscute de catre acel individ), dar avand grija ca acest lucru sa nu intre in contradictie cu drepturile celorlalti (adica ale celor necunoscuti de catre individ), numai cei care au influenta in societate trebuind sa o aiba pe aceasta in vedere in totalitatea sa^[12]. 

Justitia , desi este necesara pentru ca este utila in general (vizeaza utilitatea generala), este si o cerinta presanta individuala (a doua dupa hrana, pentru ca securitatea este cadrul fara de care nu ne putem desfasura viata^[13]) - insa Mill considera ca, datorita confuziilor provocate de catre justitie, ii este preferabil ca principiu de actiune utilitarismul, sau oportunitatea^[14].

'Cu cat sunt mai generale acele lucruri la care se aplica calculatia utilitarista, cu atat vor fi mai multe cazurile particulare in care calculul specific acelui caz va produce un rezultat diferit si, astfel, va fi cu atat mai mare disutilitatea tactica pe care el [sistemul - n.mea, C.V.] o admite in urmarirea utilitatii strategice', suna taios una din criticile pe care Bernard Williams le aduce utilitarismului^[15]. Utilitarismul este incorsetat inca de valorile moralei pe care ea incearca sa o inlocuiasca, pentru ca, incearca sa gaseasca acelor valori preluate o anume utilitate, ceea ce insa intra in contradictie cu judecarea utilitatii lor globale: daca s-ar ajunge, de exemplu, la concluzia ca este mai bine pentru comunitate sa condamne un nevinovat, acest lucru este coerent cu utilitarismul pur; insa el intra in contradictie cu calcularea utilitatii cazului particular^[16]. In aceasta situatie importanta conferita cazului particular poate fi considerata ca o valoare preluata, straina de utilitarism. Problema mi se pare complicata, daca iau in consideratie si observatia lui Williams, cum ca termenul de utilitarism poate varia foarte mult ca sens, incat unele dintre variantele s-au indepartat atat de mult incat nici nu se mai poate numi utilitarism; astfel, 'consecventionalismul', plecand de la principiul simplu al utilitarismului (care urmareste cea mai mare fericire pentru cel mai mare numar de oameni), ajunge sa spuna ca nu conteaza decat consecintele actiunii. Ori se pare ca nu acesta este lucrul afirmat de utilitarism. De aici eu inteleg ca, in subsidiar, utilitarismul autentic este de fapt un supervizor nu al oricarei fapte, ci al faptelor deja valorizate (in cadrul unui sistem traditional de valori) ca bune; si, dintre acestea, utilitarismul se multumeste sa spuna ca acel lucru este mai bun, si nu celalalt, pentru ca asigura o fericire maxima (neintresand in acest moment daca aceasta consta in placere se calitate superioara sau nu) unui numar cat mai mare de oameni.

 

Nota pentru mai tarziu: aceste valori preluate de la moralele anterioare, peste care apare utilitarismul, sunt acel 'ceva-ul' pe care l-am pus la baza sistemului etic utilitarist.

 

3. Centri de decizie in utilitarism

 

Mill accepta ca justitia poate fi un sistem de prejudecati. Justitia poate fi ceva relativ, deci mobil, sistemele morale fiind perfectibile, dupa cum arata si etimologia sa: - 'Ideea de constrangere juridica este ideea generatoare a notiunii de justitie'^[17],  dikaion venind de la dike, care inseamna urmarire judiciara; justum e o forma a lui jussum, ceea ce a fost poruncit; s.a.m.d. Notiunea de justitie s-ar indepartat de aceea de lege a unui tribunal pentru ca grecii si romanii au observat (spre deosebire de evrei, care le considerau divine si imuabile) ca legile sunt productii umane, deci pot fi eronate. Ba, chiar 'sentimentul justitie nu are, in sine, nimic moral', pentru ca a respinge dezagreabilul nu este moral; moral devine prin utilitatea sociala pe care o capata inclinatia noastra justitiara^[18].

Daca lucrurile ar sta altfel, daca justitia ar fi un sentiment natural, un instinct (intelectual insa), din aceasta nu putem deduce ca el trebuie sa fie criteriul ultim al conduitei, pentru ca nu avem argumente pentru a crede ca acest instinct, fie el intelectual, este infailibil, dat fiind ca este tot un instinct, asemeni celor animalice, care ne indeamna deseori la actiuni gresite - deci si acesta poate genera judecati gresite^[19]. Sau poate ca la fel de bine justitia ar putea fi 'un sentiment derivat, format din combinarea altor sentimente', acestea din urma fiind abia sui generis, atunci functinalitatea justitiei se bazeaza pe intensitatea emotiei pe care o trezeste acea suma specifica de sentimente^[20]; in acest caz conventionalitatea, deci nestatornicia justitiei ar interveni din nou, pentru ca acel complex de sentimente este unul creionat tot de catre oameni, inoculat reciproc, in scopul beneficiului comun.

Reamintindu-mi si pletora de aporeme pe care le relevase referitor la justitie, vad ca aceasta se regaseste aproape spulberata ca posibila norma viabila, universala (asa cum cere Mill unui principiu etic). Inclin sa cred ca rechizitoriul pe care-l face justitiei nu este unul echidistant, noianul de argumente demolatoare venind din pricina ca 'unul dintre cele mai puternice obstacole in calea acceptarii doctrinei ca utilitatea sau fericirea e criteriul a ceea ce este corect sau incorect a fost derivat din ideea de justitie'^[21]. Daca la prima vedere obstacolul intre justitie si utilitarism pare absurd, dat fiind rolul jucat de justitie in vederea sustinerii variilor interese generale, analizarea structurii celor doua releva gravul dezacord: daca justitia porneste construirea interesului general din valoarea in sine pe care o au anumite acte particulare (de ex., fiind bine in sine sa nu furi, se ajunge la binele general, placut, in care nimeni nu mai este afectat de furt), deci construieste dinspre evaluativ catre descriptiv  (de la 'e bine sa nu se fure' la 'e placuta societatea in care nu se fura'), utilitarismul pleaca de la descriptiv si ajunge la evaluativ (intrucat 'e placuta societatea in care nu se fura', 'e bine sa nu se fure').

Una dintre criticile aduse utilitarismului este aceea ca necesita un timp de evaluare  prea indelungat, actiunea devenind aproape redundanta, Mill replicand insa ca utilitarismul nu este un instrument care trebuie folosit de catre fiecare individ in viata curenta, ci acesta este un aparat care (folosind si rezultatele experientelor istorice) ajunge sa formuleze niste sub-principii ("principii secundare") de conduita (sa nu minti, sa nu furi), care sunt inculcate indivizilor - astfel incat decizia poate fi luata imediat^[22].

Si atunci pun intrebarea: cine este in masura sa gandeasca in prealabil sub-principiile, cine are autoritatea de a transforma descriptivul in evaluativ, cine poate detine (si de ce) monopolul selectarii pildelor istorice, si folosind, in toate aceste cazuri, care criteriu? Este oare acest criteriu cel utilitarist? Si este aceasta decizie al unui centru investit cu putere decizionala concordant cu doctrina utilitarista?

 

 

4. Valoarea placerilor

 

 

Utilitarismul vede fericirea ca pe unul dintre scopurile conduitei, si de aici se poate conchide ca poate fi unul dintre criteriile moralitatii^[23]. Dar Mill aratase^[24] ca morala are la baza un singur principiu. Pentru a scoate fericirea din sintagma unul dintre si al aduce la singurul principiu, se recurge la o demonstratie negativa: nimic din ceea ce este dorit de oameni nu poate fi exclus din conceptul fericirii.  Daca se refera la faptul ca acel ceva este dorit de umanitate (umanitate in sens de termen colectiv, non-distributiv) - in acest caz dorinta e trecuta prin domeniul eticului inainte de a i se stabili acestuia forma, deci un veritabil cerc vicios - pentru ca eticul, in acceptie utilitarista asigura 'fericirea umanitatii'^[25]. Daca insa fericirea este definita corect din acest punct de vedere, adica prin insumarea dorintelor si fericirilor individuale,  principiul celei mai mari fericiri devine, din nou, inconsistent. Pentru ca Mill accentuase, intr-o incercare de distantare de Bentham,  cum ca nu este vorba de o simpla balanta superioara cantitativ acea placere generala, ci una selectata (si) calitativ. In acest caz, etapele creionarii fericirii generale par a fi urmatoarele: se aleg faptele care produc o balanta inclinata in favoarea placerii (deci cantitate); dintre acestea sunt selectate cele care produc placere superioara (deci calitate); dar intre doua actiuni trecute si prin cea de a doua sita, cea mai preferabila va fie cea care va asigura totusi contitatea mai mare si pentru cat mai multe persoane a fericirii, deci se aplica totusi, in ultima instanta, un principiu cantitativ, desi, e adevarat, este o cantitate a calitatii...

Pe de alta parte, utilitaristii ar recunoaste dezirabilitatea placerilor spirituale nu prin virtutile intrinseci ale acestora, ci prin faptul ca "sunt mai stabile, mai sigure, mai putin costisitoare"^[26], cat si datorita faptului ca un numar mai mare de persoane cunoscatoare a doua experiente, considera pe una dintre ele mai preferabila (dincolo de orice alta valorizare sau impediment ce poate interveni). Este deci o intemeiere empirica, careia ii pot aduce una dintre criticile care sunt adresate de obicei empirismului: empirismul nu poate fi validat empiric ca sistem, ci prin presupozitii metafizice, deci lucrurile care se cred validate de empirism sunt validate de fapt de acele presupozitii anterioare, deloc empirice.

 

 

5. Structura domeniului etic

 

 

Mill nu comite eroarea naturalista asa cum o defineste Moore (desi asupra eroarii naturaliste insasi planeaza intrebarea daca nu este o imposibilitate^[27]),  adica inlocuirea unui termen care nu este natural (bun) cu unul natural (placerea)^[28]. Insa asa cum am spus la inceput Mill nu inlocuieste 'bun' cu altceva ce tine de natura (cum ar fi fericirea, sau placerea), pentru ca el nici macar nu ia in considerare astfel de termeni (ca 'bun', adica termeni etici in mod traditional), ci, dimpotriva, ajunge sa inlocuiasca unul natural (o necesitate iscata de un sentiment presant) cu un termen non-natural, de factura etica. Acest lucru este evident daca analizam capitolul V al 'Utilitarismului', in care Mill afirma ca un complex de sentimente (elemente descriptive)(desi nu sunt numite explicit naturale) sunt inlocuite cu ideea de justitie (termen care, in ciuda celor aratate mai inainte, ramane - si Mill il foloseste ca atare - un termen evaluativ)^[29].

Utilitarismul lui Mill nu este nici tautologic, pentru ca el infiinteaza binele ca domeniu cu aplicabilitate mai restransa decat oportunitatea. Valorile se infiinteaza astfel pe descrieri, ele nefiind decat prescurtari ale acestora, asa cum am mai spus. De aceea 'valoarea placerii' este nu numai non-evaluativa; ci este pur decriptiva, fiind expresia condensata a unei placeri intelectuale in fata unei placeri fizice. Insa, chiar si aici, atarna, din nou, intrebarea: dar placerea este provocata - sau este favorizata - de ce anume? A da un raspuns de tipul 'este ceva innascut' imi pare futil si nedemonstrabil. Mai degraba imi pare ca este un reflex pur si simplu, despre care nu pot sa spun ca este 'natural' sau 'cultural', sau cat (sau daca) a contribuit la el ceea ce credem ca ar fi un 'instinct natural' si cat (sau daca) a contribuit la el ceea ce credem ca ar fi un 'instinct cultural' (sau social; termenul exact nu are mare importanta). Cred insa ca, dat fiind ca in spatii culturale diferite putem observa placeri culturale (evaluative) diferite care se conserva in cadrul acelei culturi, pot sa afirm ca acel ceva (la randul sau, imposibil de determinat cat 'natura' si cat 'cultura') care formeaza celorlalte notiuni luate aici in dicutie, se perpetueaza in sistemele care apar, pentru ca face parte din asa-zisul 'pigment cultural' care participa la ele.

 

Cristian Vasilescu

1997