Incompatibilitatea ideilor de libertate şi de utilitarism la Mill

 

 

În acest eseu analizez argumentele pe care J. St. Mill le aduce în favoarea ideii de libertate civică în lucrarea “Despre libertate”. În prima parte voi arăta care sunt particularităţile dificile ale libertăţii civice individuale, şi care sunt caracteristicile care conduc la incompatibilitatea cu utilitarismul. În a doua parte voi contura inconsistenţele cu care se confruntă utilitarismul însuşi. În final voi argumenta că ori libertatea civică individuală este incompatibilă cu utilitarismul, ori utilitarismul şi libertatea nu este sunt ceea ce pretinde Mill că sunt.

 

Libertatea civică

 

În capitolul introductiv al lucrării “Despre libertate”, Mill precizează că

 

“Tema acestui eseu nu este aşa-numita Libertate a voinţei [...] ci este Libertatea Civilă sau Socială: natura şi limitele puterii ce poate fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului.”[1]

Libertatea civilă este un instrument prin care cetăţenii unui stat sunt protejaţi atât faţă de ingerinţele statului în viaţa lor privată, cât şi faţă de ingerinţele altor cetăţeni. Faptul că se instituie o astfel de protecţie a cetăţeanului Mill o justifică prin apelul la “necesitate”: este necesar ca cei mai slabi să fie apăraţi de cei mai tari[2], şi ca opiniile minoritare să fie protejate de opiniile majorităţii[3]. În mod evident, această explicaţie este cu totul insuficientă, întrucât lasă senzaţia unei simple dogme. Mill caută să arate că libertatea civică[4] este necesară cel puţin dintr-un motiv: anume acela al stabilirii adevărului.

“Chiar dacă întreaga omenire, cu o singură excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi doar o singură persoană ar fi de părere contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi îndreptăţită aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire.”[5]

Justificarea acestei poziţii este una de factură failibilist-sceptică. Failibilistă, întrucât adevărul nu se descoperă dintr-o dată, ci prin confruntări continue cu teorii care îl contrazic; sceptică, întrucât adevărul o dată descoperit nu e sigur că va rămâne pentru totdeauna neschimbat.[6] Argumentul său este următorul: un individ X (sau un grup de indivizi T) au o anumită opinie S asupra unui lucru, pe care o consideră adevărată. Dacă nu există nici un X’ (individ) sau T’ (grup de indivizi) care să conteste opinia S, atunci S nu are decât statutul de credinţă. Dacă în confruntarea de idei dintre cele două tabere S se dovedeşte ca fiind întemeiată, înseamnă că se poate spune că S este mai aproape de adevăr decât dacă nu ar fi trecut printr-o astfel de încercare. Dacă S însă se dovedeşte că nu este întemeiată, acesta este un lucru bun, pentru că se renunţă astfel la o opinie falsă şi se face, din nou, un pas spre aflarea adevărului.

“Obiceiul statornic de a corecta şi completa propriile opinii prin confruntarea lor cu opiniile altora [...] este singurul fundament stabil al încrederii noastre îndreptăţite în ele. [...] Putem fi siguri că ne-am apropiat de adevăr în măsura în care era posibil s-o facem deocamdată. Acesta este gradul de certitudine pe care-l poate atinge o fiinţă care nu este infailibilă şi aceasta este singura cale de a-l atinge.”[7]

Faptul că Mill recurge la argumente de factură epistemologică pentru justificarea unor drepturi civile (i.e, libertatea opiniei) aruncă o umbră de îndoială asupra justificării sale, întrucât el încearcă să arate că drepturile civile sunt necesare pentru ca epistemologia să nu treneze. Nu este altceva decât folosirea unui argument utilitarist în favoarea aflării adevărului; adică introduce argumente de natură etică în favoarea unor argumente de natură epistemologică. Singurul lucru care poate fi desprins din acest context este că Mill nu încearcă să justifice adevărul prin teoria utilitaristă, ci tocmai invers: nu argumentează după modelul: ‘e util să X, deci X e adevărat’ (aceasta fiind poziţia pe care o combate); ci spune că ‘X e adevărat, deci e util să X’:

“În epoca noastră [remarcă Mill cu regret], pretenţia ca o opinie să fie apărată de orice atacuri publice se întemeiază nu atât pe adevărul ei, cât pe importanţa pe care o are pentru societate.”[8]

Însă “utilitatea este ea însăşi o chestiune de opinie”[9]. Ori o opinie poate fi adevărată sau falsă: acest lucru nu poate fi stabilit, spune el, numai prin faptul că majoritatea crede că ea este adevărată. Trebuie deci stabilite nişte reglementări sociale care să permită circumscrierea cât mai exactă a adevărului: trebuie ca toate opiniile cu referire la un anumit subiect dezbătut să poată fi exprimate; şi această posibilitate se concretizează în libertatea civică a individului.

Cu toate acestea, libertatea civică a individului X sau a grupului T poate fi trecută cu vederea în următoarele cazuri:

1)  atunci când libertatea lui X sau T aduce atingere drepturilor altor indivizi sau grupuri;

2)  atunci când se stabileşte conduita şi educaţia copiilor;

3)  atunci când X sau T sunt necivilizaţi, şi sunt constrânşi spre binele lor;

4)  atunci când majoritatea trebuie să se apere;

5)  atunci când situaţia statului o cere;

Voi analiza pe rând cele cinci cazuri de mai sus.

1) Libertatea civică poate fi încălcată atunci când se aduce atingere drepturilor altora.[10] În acest caz criteriile după care se constată atingerea drepturilor altora lipsesc din teoria lui Mill. El lasă să se înţeleagă că se procedează în acest caz utilitarist:

“Consider utilitatea ca instanţa ultimă în toate chestiunile etice; este vorba însă de utilitate în sensul cel mai larg, o utilitate care se bazează pe interesele de totdeauna ale omului, ca fiinţă capabilă de progres.”[11]

În “Utilitarismul” Mill precizează însă că principiul care stă la baza teoriei etice utilitariste este ‘principiul celei mai mari fericiri’: dar nu este vorba de cea mai mare fericire personală a fiecărui individ în parte, ci este vorba de suma cea mai mare de fericire care se obţine global:

“Principiul celei mai mari fericiri nu vizează cea mai mare fericire a însuşi agentului, ci cea mai mare cantitate totală de fericire. Acesta fiind scopul acţiunilor umane, acesta este şi unicul standard al moralei.”[12]

Din aceasta deduc că individul sau minoritatea nu se găsesc protejate prin calcul utilitarist: întrucât acţiunile şi opiniile lor sunt verificate după criteriile utilităţii majorităţii, deci după nişte criterii departe de a fi neutre. Însă aceasta nu ar fi decât o incompatibilitate între teoria libertăţii, expusă în “Despre libertate”, şi teoria utilitaristă, expusă în “Utilitarismul”. Acest lucru nu l-ar împiedica pe Mill să fie un apărător al libertăţii individuale, s-ar putea replica.

Însă puţim mai înainte am arătat că Mill nu se foloseşte în încercarea de a justifica nevoia de a apăra libertatea individului de o teorie utilitaristă; nu deduce această necesitate dintr-un calcul utilitarist, ci foloseşte utilitarismul numai ca mijloc persuasiv de impunere a acestei idei. Ori faptul că în acest punct al demonstraţiei revine asupra acestui lucru arată că comite o eroare logică, aceea a argumentării circulare.

2) Libertatea civică nu se aplică la copii şi la educaţia pe care o primesc:

“Generaţia actuală este stăpâna atât a educaţiei cât şi a tuturor împrejurărilor de viaţă ale generaţiei următoare.”[13]

“Nimeni nu recunoaşte în sinea sa că criteriile sale de judecată sunt propriile sale gusturi. [...] Oriunde există o clasă dominantă, mare parte din regulile caracteristice ţării respective emană din interesele de grup şi din sentimentele de superioritate ale acelei clase”[14]

Mill nu caută să pună, sub nici o formă, stavilă acestui mod de a penetra libertatea individului, şi nici măcar nu o pune în discuţie[15]. Faptul că obiceiurile, comportamentele, cunoştinţele sunt toate impuse (fie şi indirect) individului nu i se pare a fi în contradicţie cu libertatea civică pe care caută să o instituie în “Despre libertate”.

3) Libertatea civică poate fi încălcată atunci când indivizii în cauză sunt necivilizaţi. Ea poate fi încălcată, în acest caz, din două motive: ori pentru a fi civilizaţi forţat[16]; ori pentru că, pur şi simplu, ei nefiind consideraţi ‘civilizaţi’, nu au dreptul la libertate civică[17]. Aici, din nou, se ridică întrebarea: cine stabileşte criteriul după care un individ sau un grup[18] este categorisit drept civilizat sau nu. Este cumva vorba de opinia majorităţii asupra criteriilor de civilizaţie, opinie căreia Mill încerca, dimpotrivă, tocmai să-i găsească nişte limite rezonabile? Răspunsul înclină să fie afirmativ, din moment ce educaţia (care este un factor al civilizaţiei, aşa cum lasă să se înţeleagă foarte clar Mill) este sub controlul direct fie al opiniei majorităţii fie al instanţei supreme din societate, statul.

Cazurile 4)[19] şi 5)[20] pot fi reduse la unul singur pentru scopul eseului de faţă, întrucât mecanismul de stabilire a pericolului sau al necesităţii pentru majoritate sau pentru stat este identic. Întrucât Mill nu pomeneşte nicăieri de un arbitru imparţial şi neimplicat care ar decide regulile, iar minoritatea este exclusă logic prin scopul lucrării “Despre libertate”, rămâne că decide aceeaşi instanţă superioară individului.

 

Utilitarismul

Ca sistem etic, utilitarismul are ca intenţie înlocuirea teoriilor etice anterioare. Pretenţia aceasta este alimentată de faptul că diversele sisteme etice nu reuşesc să demonstreze complet şi raţional de ce trebuie aplicate anumite principii, şi nu altele. Spre deosebire de toate acestea, utilitarismul lui Mill încearcă să stabilească toate regulile de comportament independent de judecăţile de valoare sau de prejudecăţile existente la un moment dat într-o societate.

Utilitarismul lui Mill doreşte să pornească nu de la evaluativ, ci de la descriptiv. Nu de la nişte valori şi idealuri propuse de cineva, ci de la ceea ce se constată, empiric, că îşi doresc oamenii. In teoria utilitaristă se pare că 'bun' este o categorie care doar se aplică fericirii, discuţia principală fiind axată pe termenul de 'fericire', pentru că fericirea (proces psihic) este scopul cercetării eticii în viziunea utilitaristă, iar nu binele (care este un concept stabilit prin convenţie, deci printr-un proces exterior psihismului individului determinat). Remarc, datorită acestui raport poate surprinzător în cadrul unei teorii etice - acordarea unei mai mari importanţe descriptivului decât evaluativului -, o tensiune specială între valoric (adică convenţia conceptuală) şi descriptiv (procesul psihic). Lucrurile se complică şi mai mult prin intuiţia subsidiară ce emană din formulările lui Mill, cum că tratează, incomod,  ca fiind foarte importantă ceea ce aş numi 'valoarea plăcerilor' (amestec de evaluativ şi descriptiv).

Date fiind toate aceste lucruri, regăsibile la nivelul teoriei utilitariste expuse de Mill, cred că structura pe care îşi construieşte etica este reprezentabilă prin intermediul schemei următoare, fiecare dintre noţiunile care urmează fiind o sub-clasă a celei de dinaintea sa: ceva => oportunul (psihologic) => moralitatea => justiţia =>  legislaţia. Concluzia pe care o trag este că termenii evaluativi apar din cei descriptivi, dintr-o necesitate de simplificare[21] a procesului prin care fiinţele umane încearcă să-şi asigure buna stare, teoria expusa in 'Utilitarismul' constituindu-se într-o pledoarie pentru acest punct de vedere.

Însă utilitarismul lui Mill eşuează în pretenţia sa de a stabili nişte reguli din simpla descriere a ceea ce este plăcut pentru oameni, şi foloseşte, până la urmă reguli şi valori care nu sunt stabilite utilitarist şi care nici nu pot fi explicate utilitarist. Conform principiului “celei mai mari fericiri”, contează cantitatea totală de fericire, de plăcere şi de bine la care se ajunge în urma acţiunilor oamenilor. În acest caz, dacă s-ar ajunge la concluzia că este mai bine pentru comunitate să condamne un nevinovat, acest lucru ar trebui să fie coerent cu utilitarismul pur. Însă utilitarismul expus de Mill respinge un astfel de rezultat, ceea ce demonstrează că de fapt teoria sa etică nu face altceva decât să încerce să justifice printr-o metodă diferită reguli de comportament deja valorizate ca bune.

 

Libertate şi utilitarism

A) Pe de o parte, regulile jocului social le stabileşte majoritatea sau statul (ambele instanţe superioare individului); B) pe de altă parte aceste reguli nu permit încălcarea complet arbitrară a drepturilor civice ale unui individ, chiar dacă acest lucru ar fi în beneficiul majorităţii sau al statului; C) în fine, arbitraritatea încălcării este decisă tot de majoritate sau de stat. Şi, cu toate aceste elemente teoretice cu care îşi construieşte teoriile , Mill afirmă că individul are o libertate civică pe care nimeni nu i-o poate lua în mod justificat, deşi justificarea acestei inviolabilităţi trebuie dovedită prin apel la A), B) şi C).

Teza mea este că utilitarismul lui Mill nu este altceva decât o reformulare a unui sistem etic anterior; iar că libertatea civică a individului nu este altceva decât una dintre reformulările pe care le operează utilitarismul său. La un moment dat, Mill recunoaşte:

“Eu insist şi accentuez asupra importanţei geniului şi a necesităţii de a i se îngădui să se desfăşoare liber atât în sfera gândirii, cât şi în practică.”[22]

Libertatea pe care doreşte Mill să o asigure în “Despre libertate” este în fapt asigurarea poziţiei aparte a figurii romantice a omului de geniu[23]. Incompatibilitatea pe care am remarcat-o între libertatea civică individuală şi utilitarism este una reală, dacă înţelegem utilitarismul ca un consecinţionism strict, iar libertatea ca o necesitate socială şi epistemologică. Însă Mill vorbeşte de libertatea geniului şi de utilitarismul care îi conservă acestuia privilegiile, şi de aceea argumentaţia sa trece peste dificultăţi, scoţând la iveală numai rezultatele dorite de autor.

 

Cristian Vasilescu

1999

 

Repere bibliografice:

 

John Stuart Mill, “Despre libertate”, editura Humanitas, Bucureşti 1994, traducere de Adrian-Paul Iliescu

J.St. Mill, “Utilitarismul”, Editura Alternative, Bucureşti 1994, traducere de V. Muresan

John Stuart Mill, “Principiile economiei politice”, în “Fundamente ale gândirii politice”, editori Adrian Iliescu şi Emanuel Socaciu, Editura Polirom 1999, traducere de Emanuel Socaciu

R. N. Berki, "The History Of Political Thought - A Short Introduction", ROWMAN AND LITLLEFIELD, 1977

W. K. Frankena, “Eroarea naturalistă”, în “Valorile şi adevărul moral”, Editura Alternative, Bucureşti 1995, editor V. Mureşan

Iain Hampsher-Monk, "A History of Modern Politicak Thought - Major Political Thinkers from Hobbes to Marx", Oxford UK & Cambridge USA: Blackwell, 1992

Bernard Williams, “Introducere în etică”, editura Altenative, Bucureşti 1993, traducător V. Mureşan